Acasă e parte din mine – Guest post Maria Dima

813

Serie limitată de articole scrise din dragul de acasă. Autori: bloggers, copywriters, jurnaliști – oameni cu drag de acasă!

Maria are mere una dintre cele mai strălucite minți pe care le cunosc și este primul om la care m-am gândit imediat ce am decis să scriu despre “acasă e parte din mine”. Ne-am întâlnit la facultate și vreme de patru ani am împărțit grupa 5 și a treia bancă din rândul din mijloc al aulei, ne-am desenat reciproc pe cursuri și am tocit împreună mii de pagini care nu aveau să ne ajute nicicând… pentru că amândouă știam! Știam că dreptul nu ne face inima să vibreze așa cum i se întâmplă unui avocat! După ce a terminat cu mare succes o facultate care nu îi plăcea (vă amintiți ce spuneam despre mintea ei strălucită?), Maria și-a urmat visul de a scrie! Scrie pentru a trăi și trăiește pentru a scrie, iar eu o admir enorm pentru că a îndrăznit, a muncit pe brânci și a reușit! Regăsiți o parte din textele ei minunate pe mariadima.ro și vă las mai jos articolul Mariei despre un “acasă” altfel, dar totuși la fel! Enjoy!


Când vine vorba de alții, îți deschizi mintea și inima și îi primești pe toți așa cum sunt! Când este despre tine, trebuie să cauți ceva mai mult decât 4 pereți.


În ziua în care mi-a scris Diana să mă întrebe dacă vreau să contribui și eu la seria CantBoilAnEgg.com “Acasă e parte din mine”, “acasa”, în Sibiu, venise iarna… din nou… pentru a 15-a oară în acest an numai.

Centrala mergea la capacitate maximă. Și era fix înainte de luna mai. Iar eu trăiam un fel de apocalipsă internă în pat, sub un tort improvizat de pături și mă uităm cu jind la pozele din ultima vacanță. La cât de supărată eram (și încă sunt!) pe vremea din Sibiu, mai că m-aș fi înscris la Survivor, în speranța că doar doar s-ar fi prins și de mine o insolație ca să mă încălzesc puțin. Aș fi făcut orice, numai să scriu despre “acasă” nu-mi ardea. 

Pentru cei care nu știu nimic despre mine, aflați că m-am născut în orășel mic (și fițos boem, fie!) de munte, cu brazi și stațiune de ski, piețe pietruite și străduțe liniștite, dar spiritual aparțin de clima ecuatoriană, apă turcoaz și agitație a la New York. 

Așadar, niște gânduri de bine despre acasă-acasă (aka adresa trecută-n buletin), nu îmi este posibil să am. Aș pleca non-stop. Aș pleca și de tot. Dintr-o mie de motive care nu-și au rostul aici. 

Dar vă pot spune sincer că mi-am găsit locul pe o mulțime de plaje. M-am simțit acasă printre străini al căror nume nu l-am putut pronunța, prin piețe de mirodenii colorate, printre skyscrapers sau sequoia trees, într-o pădure de palmieri, la nenumărate muzee și terase la malul mării, la prieteni. 

Dacă mai încape vreun dubiu, să o zicem pe cea dreaptă: pentru mine, acasă e un sentiment

N-are cum să fie o locație fixă pe GPS, de vreme ce nici nu știu încă toate locurile sau oamenii care mă vor primi cu brațele deschise și cu masa plină (pentru că acasă=food & food=life) 

Cu mâna pe inima vă spun, mă simt acasă și pe avion. Cum mă văd în aeroport, devin alt om. Îmi găsesc bucurie, confort, entertainment din orice, chiar și din cozile la toalete – #ceamaidraguta.

Odată ajunsă la destinație, mă conectez cu locul acela nou, trag aerul în piept, deschid ochii ca să văd oameni, obiceiuri, străzi, biserici, arhitectură, culori. Deschid gura și gust tot ce prind. Caut ca nebuna localul acela pitit, de pe o alee înfundată, cunoscut doar de localnici unde pot să am o experiență autentică. Adică să încerc 3 pagini de meniu și să mă conversez despre sensul vieții cu bucătarul. 

Fac 4000 de poze proaste în fiecare vacanță, și mă chinui să prind un element care să mă transporte înapoi în locul acela, ori de câte ori am nevoie sa mă întorc, fie chiar și numai cu gândul. 

După ce mă plimb de-mi rup picioarele și văd de toate (a se citi mănânc de toate până-mi termin colebilul din dotare), nici nu mă mai simt turist, în capul meu. Fiecare plecare e personală. Fiecare loc văzut e al meu. Fiecare e un acasă. 

Cel mai puternic sentiment de “acasă” l-am avut în New York

Dacă sunteți prieteni CantBoilAnEgg, sunteți automat și de-ai mei, așa că pot să mă destăinui fără să mă credeți vreo închipuită sau nebună cu Universul și energiile (nu că ar fi prea departe de adevăr, dar totuși). 

New York a fost pentru mine ce a fost India pentru Elizabeth Gilbert (#eatpraylove).

Am ajuns în orașul visurilor mele în anul în care am facut 30 de ani, acolo unde toate eroinele mele de la TV au trăit, unde au petrecut generații de artiști și unde s-au legat destine de câte un cartier și vă jur că i-am simțit pulsul în mine. Am știut că sunt acasă. Și cum se simte, cu adevărat, un “acasă”.

Zic mereu că am trăit mai multe vieți în NY, că e parte din mine. Că-i cunosc mendrele. Că am stat pe nu știu ce străzi, că aveam cinematograful meu mic de cartier, că metroul ăla imposibil de întortocheat mi-e amic și că nimic rău nu are cum să mi se întâmple acolo (să nu spuneți asta copiilor!). 

I-am văzut și minusurile, murdăria, pericolele, homeless-șii, traficul, zbuciumul și tot timpul pe care ți-l fură. Dar am simțit și tot ce dă la schimb și nu m-am convins să nu-l iubesc. Și nu am putut șterge vreodată senzația de “am ajuns” pe care mi-a îmbibat-o în vene de la primul pas. 

Acasă, la părinți

Am crescut într-o garsonieră. Aia era acasă și tot ce-mi amintesc este că nu am crezut vreodată că îmi trebuie mai mult. Am plâns când ne-am mutat într-un apartament cu 2 camere. Mic și el. 

Când eram mică, acasă însemna ceai și pâine cu unt și gem de dimineață. Însemna televizor și nopți întregi de filme clasice de la 22 noaptea, după ce se terminau desenele pe Cartoon Network. 

De vreme ce am stabilit deja că nu aparțin acestei culturi, e clar că nu mă dă pe spate vreo bucată tradițională de la noi. Să mă iertati. Îmi place mămăliga și o mâncam mereu cu lapte, brânză și smântână. Zacusca și checul în 3 culori sunt și ele de menționat. Și pun repede și o salată de ciuperci cu maioneză nelipsită la mine de sărbători.

Orezul cu lapte e top pe lista de mancare cu gust de acasă (iar Diana mi-a făcut cel mai bun orez cu lapte pe care l-am mâncat în viața mea – trăiască Thermomix și prietenii care-ți aduc mâncare!).

Acasă încă înseamnă filme la TV, dar și colindat de Crăciun cu gașca din liceu, cafele cu fetele  din facultate și pizza cu prietenii. Mai înseamnă și băi calde, lungi, în fiecare zi. Teancul de cărți de pe noptieră. Locul în care îmi țin colecția de adidași și reviste glossy. 

Când vine vorba de alții, îți deschizi mintea și inima și îi primești pe toți așa cum sunt!

Chiar dacă nu stau mult și pleacă mai departe pe drumul lor. Chiar dacă nu-i înțelegi sau nu trăiesc după regulile tale. Sau chiar dacă nu mănâncă nimic din ce le pui pe masă și ar prefera mereu să-și comande o pizza, ca mine. 

Când este despre tine, trebuie să cauți ceva mai mult decât 4 pereți. 

Cauți în camerele inimii tale, pe ele trebuie sa le mobilezi cu atenție. Pui acolo numai ce se asortează cu sinele tău autentic. Și mergi pe abundență. 

Vă spune om pățit care s-a îngrijit mai degrabă de casa cumpărată cu credit. Și a pus în ea tot sufletul și toate resursele. În “prima mea casă” oficială nu am reușit să stau singură nici 2 ore legate. Dacă nu era iubitul meu acolo, dacă nu erau prieteni, rude, îmi făceam de lucru și plecam rapid. E frumușică nevoie mare. Dar eu mă simțeam singură, stingheră și stoarsă de viață acolo.

Au trecut de atunci mulți ani de zile (și de lecții), iar acum îmi găsesc locul… în multe alte locuri, oameni, momente. Toate sunt ale mele și eu sunt în toate. Singurătatea și timpul cu tine e un dar, nu o frică. Doamne, ce bine se simte!

Ce înseamnă “acasă” pentru un om care ar pleca constant? 

Libertate. Draperii black-out și dopuri de urechi câteodată. Un film bun, oriunde. Un fattoush făcut la mama lui. Sfaturi de la turiști care vor ca și tu să ai parte de cea mai bună mâncare la tarabă pe care ți-o poți închipui. 

Nisip lipit de talpa picioarelor. Reflexoterapie făcută de o tanti care nu știe nici o boabă de engleză, dar care înțelege că te doare și pune tot sufletul în munca ei. Apă de cocos băută dintr-o nucă pe o plajă ascunsă. 

Un ceai cald. Un străin care îți ia valiza și o urcă el în compartimentul de avion fără să ceri. Un sandviș gratis primit de la un agent de pază care a văzut cât de disperat ești că nu ai să mai ajungi niciodată la capătul cozii de la food truck-ul din cadrul conferinței de oameni cool la care participi. 

Toate acestea s-au întâmplat. Și toate mi-au dat sentimentul că sunt in the right place, at the right time. Iar dacă nici ăsta nu mai e sinonim pentru acasă, atunci chiar nu știu ce să mai zic! 

Join the Conversation

  1. Cool! Faina fata, Maria! 🥰

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Like
Close
Can't boil an egg © Copyright 2022
Close