Acasă e parte din mine – Guest post Maria Popa

795

Serie limitată de articole scrise din dragul de acasă. Autori: bloggers, copywriters, jurnaliști – oameni cu drag de acasă!

Pe principiul: invitații mei sunt unul și unul, aleși pe sprânceană, autorul articolului #acasăepartedinmine de astăzi este Maria Popa – un om atât de bun și de special cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, un om pe care, așa cum am mai spus la un moment dat, viața mi-a permis să îl numesc prieten. Maria este lector universitar doctor în cadrul Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, este fondatoare a Asociației Tinerilor Pedagogi din Sibiu, susținătorul atâtor proiecte educaționale, mentorul a mii de fete care se pregătesc să lucreze alături de copii sau o fac deja. Dintre proiectele educaționale pe care Maria le-a implementat cu succes, vreau să aduc în atenția voastră proiectul “Supereroi în școală” – un proiect în care studente de la Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar se îngrijesc de copii din zone defavorizate și o mână de oameni le asigură ce au nevoie, să nu plece la școală rușinați că nu au încălțări, haine, caiete, culori ca toți ceilalți copii. De curând, Maria solicită sprijinul oricui poate ajuta donând 3.5% din impozitul pe venit prin completarea formularului 230. Vă invit și pe voi să faceți o faptă bună pentru copiii cu care viața nu a fost atât de blândă – din acest articol aflați mai multe despre proiectul inițiat de Maria și echipa ei.

Vă las mai jos textul scris de Maria, un text plin de acasă, pe care l-am parcurs cu emoție și nostalgie! ❤ Enjoy!


Putem dărui cu milă. Și de fapt nu dăruim. Dăruiește egoul nostru. E un joc puțin vizibil în exterior, dar care ne costă mult în interior. Pentru că se hrănește un lup veșnic flămând. Nu se rezolvă nimic, situațiile devin din ce în ce mai grele. Și a doua variantă, cu compasiune. Și atunci participi, împuternicești, fiind conștient de impactul real al acțiunilor tale. Atunci vezi că participi de fapt la întreg.


L-am pierdut pe Lăbuș. Probabil că în fiecare curte de pe strada Frezorilor e un câine maidanez sau aproape de rasă care apără prin lătrat la unison, la ore precise din noapte, gospodării pe care nu le-au cunoscut, dar care s-au transformat în case civilizat renovate. Porți pestrițe, unele din fier forjat, negru, altele cu tablă și model vechi, vopsit cu grijă în fiecare primăvară, înainte de Paști.

Strada copilăriei în Sibiu, într-un cartier ca Lazaret, nu are doar clișee ale cartierelor de case din foste periferii, împinse de dezvoltatorii imobiliari, care construiesc neobosit și impersonal în jurul orașului, înspre a deveni insule de liniște aproape de centru. Copii fiind, când ieșeam pe strada neasfaltată încă, umpleam de gura noastră viața vecinilor care ne răbdau cu simțul altei normalități care acum deranjează. Poate și pentru că pe strada asta era o aglomerare de neamuri, unchi, mătuși, verișori de-ai treilea și frați de cruce promiși pe malul Cibinului, după o supraviețuire spectaculoasă dintr-o cădere din salcia aplecată deasupra apei în care aveam baza strategică secretă. Eram mulți și când deschideam porțile ieșeau cu noi și grijile părinților încrezători în îngerii copiilor care se joacă singuri, și câinii casei, care nu ne urmau, aveau treaba lor. Și ei se întorceau acasă seara târziu, obosiți, murdari, flămânzi, și ei erau certați că pe unde-ai umblat, n-ai mâncat, te-am strigat la poartă de nu știu câte ori.

Când apucam pe la cineva și mâncarea era gata, ne așezăm la masă continuându-ne joaca, iar femeile din jurul nostru erau ca oamenii îmbrăcați în negru ce urcă pe scena de teatru și se îngrijesc de decor fără să fie văzuți.

Știam gustul ciorbei de la cineva și altcineva, iar mamele noastre nu se sunau să-și spună că problema mesei a fost rezolvată.

Se știa că undeva, în timpul zilei, masa se rezolva în casa unei norocoase ce ne va suporta gălăgia, văzându-și și ea de treaba ei.

Pe Frezorilor încă mai erau sași. Tot mai puțini, dar niciodată nu rămâneau fără ciocolată din Germania. Nu le făceam gălăgie la poartă. Deși ei, mai mult decât ai noștri, care ar fi vrut să ne audă preocupați de siguranța noastră și nu prea, ne ascultau cu drag. Copiii lor erau plecați deja. Și ieșea la poartă nenea Martin (culmea, câinele lui era legat) și ne dădea o ciocolată cu ambalaj verde și staniol pe care îl întindeam după până nu mai avea cute. Iar ciocolata era întotdeauna suficientă pentru toți. O împărțeam cu exactitatea cu care, tot înainte de Paști, după obiceiul sașilor, toată lumea ieșea în stradă și vopsea cu bidineaua și var bordura din fața casei. Și strada noastră era pregătită de sărbătoare. Și porțile nu erau încuiate. Și dacă rătăcea un câine pe stradă, se găsea un vecin care-l conducea până acasă, strigându-l pe nume și deschizându-i poarta.


Leave a Reply

Your email address will not be published.

Like
Close
Can't boil an egg © Copyright 2022
Close